„Gradul de civilizaţie al unei societăţi stă în atitudinea faţă de pensionari’’


‘’Gradul de civilizaţie al unei societăţi stă în atitudinea faţă de pensionari’’
– mărturiseşte jurnalistul Ion Cristoiu, în exclusivitate pentru revista OMENIA –

Ion-Cristoiu11„Bătrâneţea stimată şi onorată de tineri devine mai uşoară”, spunea marele gânditor al Cetăţii Eterne, Cicero. Am ajuns, însă, să trăim nişte vremuri în care respectul şi compasiunea pentru bătrăni au fost înlocuite cu mârlănia şi proasta creştere. Sunt loviţi din toate direcţiile, de autorităţi prin pensii de mizerie, de societatea civila prin ignoranţă. Termenul de pensionar a căpatat în ziua de azi o nuanţă mai mult decât peiorativă. Cum putem să-i reintegrăm în societate, să le alinăm suferinţele, să îi ajutăm să îmbătrânească activ. Ce este de făcut? Despre aceasta şi despre multe altele, într-un interviu acordat în exclusivitate pentru revista noastră “OMENIA” de reputatul gazetar Ion Cristoiu.

Domnule Ion Cristoiu, recent Casa Naţională de Pensii a prezentat un raport potrivit căruia jumătate din pensionarii României, adică aproximativ 2,3 milioane de persoane, au pensii mai mici de 800 de lei. Se trăieşte, astfel, la limita sărăciei….
– Eu sunt pensionar şi, în cazul acesta, nu pot să am decât o idee proastă. Gradul de civilizaţie al unei societăţi se cunoaşte după două aspecte: atitudinea faţă de pensionari, adică faţă de cei care nu mai sunt activi şi atitudinea faţă de femei, în cazul violurilor. Gradul de civilizaţie în atitudinea faţă de pensionari este explicabilă prin faptul că societăţile sălbatice pleacă de la premisa că acela care nu mai este folositor, nu mai este tânăr, nu mai este în putere, trebuie să moară de foame, să fie sacrificat. Cred că o responsabilitate o au şi organizaţiile de pensionari, care nu reuşesc să impună un punct de vedere al pensionarilor. Unele dintre ele au fost împărţite politiceşte, folosite de partidele politice, ori ele ar trebui să fie ale pensionarilor, să servească interese vârstnicilor, să fie apolitice. Din păcate, până la urmă s-a reuşit şi această divizare a lor. Astfel, s-a ajuns să nu mai reprezinte o forţă care să aibă un cuvânt de spus în societate, care să-şi impună punctul de vedere. După părerea mea, dicolo de creşterea pensiilor, ar trebui găsită o soluţie pentru activarea bătrânilor. O foarte mare problemă o reprezintă sentimentul de inutilitate pe care îl au foarte mulţi pensionari. Ar trebui să se gasească o formulă prin care ei să câştige, în afara pensiei, nu neapărat un câştig material, o activitate pentru un pensionar este cea care îi dă o sănătate, nu neapărat morală, ci chiar, la propriu, o sănătate fizică mai bună.

Ce pot spera pensionarii noştri, raportându-se la pensionarii lor?
– Este o întrebare retorică: Ce poate să facă la noi omul cu o pensie de nimic. Rămâne în continuare o prăpastie şi la nivel mondial, în materie de inegalităţi – unii trăiesc cu 20.000 de euro şi alţii cu, poate, 50 de euro pe lună – , dar asta e realitatea. Mai mult de atât nu am ce să comentez.

În ultima perioadă, toată mass-media face vorbire şi ia atitudine faţă de explozia de acte normative care reglementează direct proporţional cu săracia şi scăderea nivelului de trai … creşterea pensiilor nesimţite sau să le spunem mai frumos – pensii speciale. Cum comentaţi?
– În legatură cu pensile acestea mari, putem să ne referim la două nivele. Unul este acea pensie mare, născută din activitatea de până acum; Omul a câştigat mult şi a plătit, contribuind mult prin impozite şi taxe. Pentru că, în ultimă instanţă, atât teoretic, dar şi practic, pensia este un fel de răsplată a societăţii, pentru că fiecare a contribuit la fondul de pensii acum 10, 20, 30 de ani, iar oamenii cu pensii normale nu au făcut altceva decât au depus nişte bani la o bancă. Sigur că peste acei bani depuşi au trecut genaraţii, ei s-au cheltuit, au venit cei tineri care la rândul lor trebuie să dea înapoi acei bani.
Dumneavoastră, ca organizaţie a pensionarilor, în cazul acesta Asociaţia C.A.R.P. OMENIA şi Federaţia Naţională OMENIA, trebuie să insistaţi pe această teză şi anume că, pensia nu este un cadou făcut de generaţia tânără, nici de prezent şi nici de viitor, pensia reprezintă nişte bani daţi înapoi din banii pe care i-am dat fiecare de-a lungul timpului, am contribuit la vremea respectivă. Problema acestor pensii nesimţite este că ele sunt mari, nu în funcţie de contribuţia de-a lungul anilor, ci datorită ultimelor funcţii pe care le-au avut.

Totuşi ei şi-au asumat funcţia, nu i-a obligat nimeni….
-Da, aşa este. Nu văd de ce un parlamentar să aibă o pensie specială, trebuie să aibă o pensie în funcţie de salariul pe care l-a avut, la fel şi în cazul altor demnitari, de la preşedinte şi până la miniştri. În plus, cred că o funcţie de mare responsabilitate publică este asumată, în primul rând ea nu este obligatorie pentru omul respectiv. Când cineva ajunge lider de partid, ministru, parlamentar, preşedinte, nu ajunge în aceste funcţii pentru o pensie sau un salariu mai mare, ajunge pentru că vrea să intre în istorie, să ajungă o ‘’vedetă ’’ politică, publică. În consecinţă, ar trebui ca demnitarii să nici nu aibă salarii, ca în Roma Antică, spre exemplu. Până la urmă, el îşi asumă o astfel de funcţie, nu-l obligă nimeni să fie deputat. Aici intervin acele pensii nesimţite, acea pensie care se obţine în urma unui privilegiu şi nu în urma unei contribuiţii.

Maestre Ion Cristoiu, ce ar fi de făcut pentru aceşti oameni, să îmbătrânească activ – cum ne place nouă, Asociaţiei C.A.R.P. Omenia să spunem – ?
– În primul rând trebuie făcute presiuni pentru elaborarea unor legi care să înlesnească integrarea acestora, scutiri de impozite, etc. Noi avem legi care înlesnesc angajarea persoanelor cu dizabilităţi, persoanelor singure, văduve etc., dar nu avem legi care să-l facă pe un patron sau o firma să considere rentabilă angajarea unui pensionar. Este bine şi pentru pensionar pe de o parte, dar şi pentru societate. Sunt anumite profesii unde este nevoie şi de experienţă, nu numai de vigoare tinerească. Este neapărat necesară demararea unei acţiuni a fundaţiilor, asociaţiilor şi federaţiilor reprezentative ale pensionarilor, dar şi a presei, pentru că acestă imagine care există este una falsă. La ora actuală când spui -pensionar-, vedeţi, a ajuns să aibă o nuanţă peiorativă. Pensionar este unul care, fie e cicălitor, dar mai ales este învechit. Nu este adevărat! Poţi să fii în vârstă, dar să fii mult mai european şi mai modern decât unul de 20 de ani.

Dumneavoastră sunteţi mulţumit de pensia pe care o primiţi?
– În cazul meu, nu pot să mă plâng. Eu nu trăiesc din pensie; am o situaţie deosebită pentru că, în primul rând nu ma consider pensionar, în sensul inutilităţii şi inactivităţii, zic aşa când vreau să mă alint. Sunt de acord cu Fidel Castro care spunea la un moment dat, referitor la vârsta lui, ca marea nenorocire a bătrâneţii este faptul că din punct de vedere al aspiraţiilor, bătăliilor, al speranţelor, ţelurilor, te crezi tânăr, dar numai când te uiţi în oglindă îţi dai seama că eşti bătrân. Eu, totuşi, sunt director la revista Historia, am în fiecare zi un editorial în Evenimentul Zilei, nu sunt plătit regeşte, dar sunt plătit, deci până la urmă nu trăiesc din pensie. Dacă nu mă bătea cineva la cap, nici nu aveam de gând să mă pensionez. Mi se parea ceva aşa de complicat să mă duc să depun dosarul, să alerg după fel şi fel de hârtii, dar până la urmă nu pot să nu remarc faptul că pensia este singura sursă de bani care vine la fix. Eu când pledez pentru activarea pensionarilor, a bătrânilor ştiu ce spun. Eu nu mă simt bâtrân; muncesc şi până la urmă munca îmi dă o mai mare satisfacţie şi sănătate decât petrecerile pe o plajă din Bahamas.

Ce ar trebui să facă fundaţiile şi asociaţiile pe de o parte şi societatea civilă pe de altă parte pentru imaginea pensionarilor?
– Pe lângă această activare, asociaţii precum C.A.R.P. OMENIA cred că ar trebui să contribuie la o mai reală imagine a pensionarilor. În opinia publică, mai ales în rândurile tinerei generaţii s-a creat imaginea că pensionarul este un tip conservator, rămas în preistoria lumii, de regulă nostalgic al comunismului şi care nu înţelege nimic din lumea modernă. Din punctul meu de vedere cred că ar trebui schimbată acestă imagine, pentru că sunt foarte mulţi pensionari şi oameni în vârstă care sunt mult mai moderni decât tinerii. Eu, spre exemplu, sunt unul dintre cei mult mai avansaţi decât mulţi tineri, în materie de IT, internet. Mă pot mândri, eu ca om care a facut jurnalism în comunism sunt mult mai democrat decât foarte mulţi tineri jurnalişti care n-au trăit acele vremuri. Eu am trăit şi mi-am dat seama ce înseamnă să scrii în dictatură. Băieţii ăştia care n-au trăit dictatura sunt tentaţi de dictatură. Eu am învăţat ce groaznic este să ţi se spună că nu avem voie să scriem despre un anumit subiect, iar acum văd foarte multi tineri jurnalişti care sunt de acord cu interdicţia de a nu scrie despre X, de a nu scrie despre Y, de a nu scrie despre preşedinte sau despre soţia domniei sale; Eu am trăit asta şi am mai trăit un lucru pe care nu l-am suportat şi anume opinia unanimă. La un moment dat, legat de o chestiune, toată lumea trebuia să spună acelaşi lucru. Acum suntem în situaţia în care toţi jurnaliştii spun acelaşi lucru, fără să-i oblige nimeni. Culmea! Sunt chiar şi bucuroşi!

A consemnat Ionuţ Crivăţ