Uneori comedia este arma cea mai subtilă și mai eficientă în lupta cu moravurile, cu minciuna, hoția, cu ridicolul sălbăticiei, iar cei care o mânuiesc merită toate aplauzele noastre. Este și cazul maestrului Alexandru Arșinel, actorul deplin și directorul Teatrului de Revistă “Constantin Tănase”. Asemeni ilustrului său înaintaș, al cărui nume îl poartă teatrul de revistă, domnul Alexandru Arșinel își dezvăluie în cadrul unui interviu acordat în exclusivitate revistei noastre, o altă latură a personalității sale complexe. Ne-am obișnuit cu Alexandru Arșinel – actorul! Pus mereu pe glume, un remediu perfect pentru starea de lucruri actuală. Noi, în cele ce urmează, vă prezentăm omul Alexandru Arșinel. Omul căruia nu-i este indiferentă soarta țării sale, a vârstnicilor ei, a viitorului pe care trebuie să-l clădim pentru copiii și nepoții noștri.
Maestre Alexandru Arșinel, cât de lung a fost drumul de la Dolhasca și până pe Calea Victoriei?
A fost un drum lung, foarte lung, în primul rând imprevizibil, pentru că n-am știut că o să-l străbat. Totul a venit prin acumularea multor întâmplări și factori. A fost un destin condus, probabil, de o mână nevăzută, un destin condus de evenimentele prin care am trecut, întâmplări care mi-au purtat pașii cu sau fără voia mea, prin diferite locuri, am întâmpinat fel și fel de obstacole… și așa m-am trezit, deodată, la o școală care, până la urmă, avea să mă aducă pe Calea Victoriei. Am terminat Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică “Ion Luca Caragiale” din București, în 1962, după care am fost repartizat la Târgu Mureș împreună cu majoritatea colegilor promoției mele. Îi amintesc aici pe Constatin Diplan, Camelia Zorlescu, Harry Baranga, Ion Fiscuțeanu și mulți alții. Acolo am înființat secția română a Teatrului Maghiar de Stat din Târgu Mureș. Întors în București, în 1964, m-am trezit în fața unui teatru…și așa am ajuns pe Calea Victoriei. Imaginea aceasta este simbolică pentru mine: drumul unui copil din Dolhasca, care a trecut prin toate vicisitudinile vremurilor în care a trăit și a reușit prin muncă și prin forțele proprii, prin noroc și poate și un pic de talent să ajungă pe Calea Victoriei nr. 33.
Maestre Arșinel, de ce teatrul de revistă?
Tot printr-o întâmplare. Cum vă spuneam, în 1964 am venit în București, la doi ani după ce am terminat facultatea, iar Teatrul “Constantin Tănase” a fost singurul teatru care avea concurs și am zis că pentru un an de zile pot să vin aici, pentru ca după aceea, când se ivește ocazia, să mă transfer în altă parte. Pe atunci era foarte greu să intri și să rămâi în București, dacă nu aveai buletin, nu aveai serviciu. Dar, am rămas! Am prins drag de acest gen de teatru și nu am mai plecat, nici atunci când am obținut un succes foarte mare la Teatrul Național cu personajul Prisapkim, din piesa “Ploșnița” de V. Maiacovski. Atunci când maestrul Radu Beligan “m-a invitat să traversez strada”, n-am putut renunța la acest teatru atât de minunat și de românesc. Au trecut de atunci 51 de ani…
Cum se împacă vocația și cariera de artist cu cea de manager de teatru?
Să știți că diferența e foarte mică. În loc să locuiesc acasă, locuiesc la teatru. Adică, mi-am luat gândul că trebuie să mai ajung și pe acolo, poate doar așa seara, să mă culc. Mi-a plăcut să stau în teatru, în “casa” asta mi-a plăcut să-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala, să mă implic în toate nevoile teatrului de revistă, pentru că, în general, dintotdeauna teatrul a fost bântuit de nevoi. Toate teatrele, nu numai cel în care lucrez eu, și pot să vă spun că nu mi-a fost foarte greu, moștenind de la tata și de la mama un dezvoltat simț gospodăresc. Mereu am văzut ce nu merge sau ce ar putea să nu meargă, mai repede decât alții. Și, tot băgându-mă așa, la un moment dat, n-am mai putut să refuz conducerea teatrului, care mi se tot oferise de câteva ori. Dar, când am văzut că s-au “pornit” să desființeze grădina Boema, că ni se ia sediul de pe Batiștei, sala Victoria, mai aveam sala Savoy și Grădina de Vară Herăstrău într-o stare jalnică… Așa că am acceptat acest post și m-am implicat, iar acum avem aici, la Savoy, una dintre cele mai frumoase săli, în Herăstrău, la fel. Cât timp sediul de aici a fost în renovare, noi am jucat în Centrul Vechi, la Rapsodia. În starea în care era acea sală nu se putea juca, așa că tot noi am reparat-o și i-am redat strălucirea.
Dacă ar trebui să faceți un bilanț al activității dumneavoastră de manager, cu bune și cu rele, cum ar arăta?
Pentru ce n-am reușit să fac nu sunt eu de vină, pentru că am cerut să fac. Ce am reușit să fac se poate vedea. De multe ori am găsit bunăvoință din partea șefilor noștri, mă refer la primarii Bucureștiului, pe care i-am prins de-a lungul anilor de când am fost și sunt manager. De unii am fost sprijinit mai mult, de alții mai puțin, iar câțiva, la un moment dat, își dădeau seama că sunt prea des la ei în birou și îmi spuneau: “Mai lasă-mă în pace, iarăși ai venit?” Nu am inventat eu probleme, de fiecare dată s-a dovedit că n-am cerut degeaba. Consolidarea acestei clădiri în care funcționează Teatrul de Revistă “Constantin Tănase” nu s-ar fi făcut fără insistențele mele. La primul cutremur mai puternic clădirea s-ar fi prăbușit peste public!
Ce bucurii și ce regrete ați adunat în întreaga dumneavoastră activitate pe scenă și nu numai?
Bucurii am avut multe, pentru că am avut enorm de multe întâlniri cu publicul. De fapt, e partea cea mai frumoasă, mai curată, mai nepoluată în relațiile mele cu lumea exterioară. În particular, am întâlnit oameni minunați, cel puțin în ultimii ani, cu operațiile pe care le-am avut. Am descoperit adevărata față a medicinei românești, avem doctori extraordinari. Faptul că m-au pus pe picioare, operațiile, dintre care una cel puțin capitală, mi-au schimbat total percepția. Am întâlnit și oameni cu caractere mizerabile, care au inventat multe povești neadevărate pe seama mea, cărora odată aruncate pe piață cu greu le mai faci față. Aceste povești, chiar dacă se dovedesc că sunt nişte porcării, nu ai cum să le mai îndrepți. Oricât m-aș da eu zmeu și aș afirma că puțin îmi pasă, nu e adevărat, mă afectează, mai ales când încerci într-un fel sau altul să îți faci bilanțul și să te întrebi cu ce te desparți de această lume. Ce am făcut eu, ce am realizat? Sigur că am realizat lucruri minunate: am o familie, am copii, am nepoți, un teatru în care lumea întreabă la casa de bilete dacă joacă Arșinel. Revin și spun că acești “murdăraci” fac foarte rău societății românești și așa destul de rănită și umilită de cei care au furat de au stins.
….Un discurs dur, domnule Arșinel. Aveți în acest sens un mesaj de transmis românilor?
Poporul român a fost întotdeauna răbdător! Să nu mai fie răbdător, să nu mai accepte umilința, iar românii să se lupte pentru crezul lor, să se lupte nu la modul brutal, au la îndemână multe mijloace ca să corecteze societatea. Să nu-i mai ierte pe aceia care îi trădează, să nu-i mai voteze a doua oară, să încerce să curățe această societate… Am văzut toate marile uzine ale României pe timpul lui Ceaușescu, am jucat în ele, jucam pentru că asta era menirea noastră, pe gherghefuri, pe strunguri, am văzut o industrie uriașă. Am revăzut-o acum, după 1989, rasă de pe fața pământului, furată metru cu metru. Am fi putut trăi de zece ori mai bine dacă am fi fost mai vigilenți. Ne-a trăznit Revoluția aia și ne-a amețit pe toți. Ne-am mulțumit cu niște salarii gratuite la început, că nu munceam, dar salariul îl primeam. Șmecherie comunistă! Și, ne-am trezit, la un moment dat, că suntem în fundul gol. Îmi pare rău pentru țara asta pe care o iubesc enorm. Pentru ţara aceasta aproape mi-am obligat copii să rămână aici, să muncească aici. Câteodată am sentimentul că am făcut rău. Dar, asta e viața! Să tragă și ei cum am tras și eu: de la Dolhasca până pe calea Victoriei!
Domnule Alexandu Arșinel, sunteți un bun exemplu de om activ! Ce sfat le dați persoanelor vârstnice, care odată ieșite la pensie se rup de orice fel de activitate, se plafonează. Cum să îmbătrânească activ? Unul din obiectivele majore ale Federației Naționale “OMENIA” a Caselor de Ajutor Reciproc din România este și acest deziderat…
Da, sunt un om activ, la cei 76 de ani ai mei. Dacă veneai la șase jumătate dimineața mă găseai aici. Eu și cu portarii deschidem teatrul. Cât despre pensionari, ei trebuie să realizeze ce forță umană reprezintă lumea pensionarilor. Dacă s-ar organiza, și-ar impune punctele de vedere. Persoanele vârstnice trebuie să-și aleagă în frunte oameni care să se bată cu adevărat pentru ei, nu să mimeze că se luptă pentru pensionari. Ei reprezintă o forță formidabilă. Știți ce înseamnă un million de pensionari din cei cinci milioane câți suntem? N-ar crâcni unul în fața noastră, a pensionarilor. Să nu se resemneze! Știți câte s-ar putea face pentru ei, câte case de odihnă, sanatorii etc.? I-am obliga pe guvernanți, pentru că reprezentăm o forță votantă și determinantă. Asta ar trebui să facă, să lupte. Să lăsăm Cișmigiul, sau dacă ne adunăm în Cișmigiu, să ne punem la punct niște planuri de atac în care nu cerem mult, dar cerem să trăim civilizat și demn. De ce nu ies eu la pensie și mulți ca mine muncesc: pentru că au copii, au nepoți, care nu au din ce să trăiască, nu au casă, nu au serviciu. Pensionari, nu vă lăsați cumpărați!
Cum stăm cu solidaritatea între generații. Mai există așa ceva în societatea românească?
Nu cred că mai suntem solidari pe fondul actual în care mizeria bântuie, când invidia a căpătat dimensiuni mari, asta se întâmplă din cauza sărăciei… Oamenii nu se mai privesc cu compasiune. Noi, între noi, generația noastră, unii au făcut averi, alții au rămas săraci. Ce trebuie să urmărim însă este ca să nu pierdem generația tânără. Noi investim în ei, în tineri, îi trimitem și îi ținem în școli, iar într-o zi dispar. Te iau, te îmbrățișează și pleacă! Nu știu dacă e bine pentru țara asta!
Maestre Alexandu Arșinel, la un total de 5,3 milioane de pensionari, aproximativ 2,3 milioane au pensie sub 800 de lei. Se poate trăi cu acești bani?
Da, se poate. Dacă ei trăiesc înseamnă că se poate. Problema este cum se trăiește cu acești bani? Acești oameni nu mai au liniștea zilei de mâine, nu se pot relaxa o clipă. Imaginați-vă un dialog: “Draga mea, hai să mergem la un film sau la un spectacol de teatru”. Apoi stă și socotește transportul, metroul, două bilete…”N-ar fi mai bine să luăm un kilogram de carne?” Asta este situația acestor pensioanari. Sper doar că frecușul dintre opoziție și putere să nu ducă la puseuri de mizerie mult mai mari, mai ales că suntem o țară foarte vizată de primejdii.
Este și cazul artiștilor pensionari, care ne-au bucurat o viață întreagă, iar acum sunt pierduți în uitare și în sărăcie…
Aici societatea ar trebui… Ah, dar câte n-ar trebui societatea să facă, ar trebui să-i apere pe artiști. Ei au reprezentat niște repere. Lumea se uită la artiști, nu trebuie să-i lași să umble cu hainele peticite, trebuie să-i ajuți să-și mențină cât de cât moralul și mândria. Foarte puțin se face pentru acești oameni. Chiar și noi, UNITER-ul și celelalte asociații suntem un pic prea egoiști. Ne-am dat seama de pericolul care ne paște odată ajunși la pensie și tragem mai mult pentru noi. Dar, de multe ori suntem folosiți precum carne de tun în alegeri, pentru propagandă. Ne pupăm cu toți politicienii, ne iubim, primim și o friptură, un cozonac și după aia uită de noi.
Un gând despre partenerii dumneavoastră de scenă și despre viitor…
Partenerii mei de scenă sunt toți, de la mașinişti, recuziter, electrician și până la omul de lângă tine cu care apari în fața publicului, lângă care ai trăit și ai jucat o viață întreagă. Partenerul meu este marele public! Nici nu vă dați seama câtă dragoste, prietenie, câtă atenție sub formă de gesturi, atingeri, primim în lumea asta. După 1989 am fost invitați în mai toate comunitățile românești pe toate meridianele. Din Canada până în Australia, Africa de Sud, America Latină, în toată Europa. Asta înseamnă când ai alături de tine un partener de nădejde, solid, care nu te trădează niciodată. De aceea, eu, ca director, trebuie să pregătesc un nou proiect de management pentru următorii ani. Îmi doresc foarte mult să readuc în practica teatrului de revistă conceptul “Români pentru români”.
Jurnalist
Ionuț CRIVĂȚ
